De ce tac când copilul prietenilor face prostii, iar părinții râd?
Sâmbătă seara, la Irina și Vlad. Fiul lor, de cinci ani, sare pe canapea, varsă sucul pe geanta mea și o mâzgălește cu un pix. Irina râde: „E artist”. Râd și eu, spun că nu-i nimic, geanta e veche. Ba îi mai întind și un pix mai bun. În tramvai, spre casă, țin geanta în brațe și mă întreb cine a vorbit în locul meu toată seara.
Un maior de opt ani
În schița „Vizită...”, Caragiale descrie o vizită de Sfântul Ion la doamna Popescu. Scopul este felicitarea singurului fiu, Ionel, care are vreo opt ani și poartă uniformă de maior de roșiori. Musafirul aduce o minge mare de cauciuc.
Mama explică de ce nu mai merge la teatru, pentru că trebuie să se ocupe de educația copilului; din camera de alături, jupâneasa strigă că Ionel e gata să răstoarne mașina de cafea cu spirt. Apoi băiatul bate toba și suflă în trâmbiță, iar cei mari nu se mai aud unul pe altul.
Comanda vine de la musafir
Naratorul explică că un maior nu cântă din trâmbiță. Un maior comandă și merge în frunte cu sabia scoasă. Explicația prinde. Maiorul pornește la atac, se repede la jupâneasa cu tava și o lovește pe mamă cu sabia sub ochi. Mama îi cere un sărut, ca să-l ierte.
Toba îl deranja pe musafir. Atacul l-a inventat chiar el.
Ionel mănâncă din dulceață și iese o clipă cu cheseaua în vestibul; când se întoarce, ia o țigaretă din tabachera musafirului și îl salută milităresc. Mama râde și îi face cu ochiul. Naratorul îi întinde țigareta lui, să-și aprindă. Apoi:
„Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache”
— I. L. Caragiale, „Vizită...”, Opere, vol. 1, Nuvele și schițe, București, 1930 (Wikisource)
Mingea adusă chiar de el îi azvârle ceașca din mână, iar cafeaua se varsă pe pantalonii de vizită, de culoarea oului de rață. Mama îl liniștește cu multă bunătate: „Cafeaua nu pătează”. Mai urmează o sperietură cu țigareta, apoi musafirul pleacă. Acasă înțelege de ce ieșise Ionel în vestibul. Îi turnase dulceața în șoșoni.
Vorbe care nu ajung la nimeni
Doamna Popescu îi vorbește fiului aproape în fiecare minut. Îl cheamă la ea, îl roagă să se astâmpere, îl întreabă dacă vrea să moară mama. Niciun cuvânt nu ajunge la el. Caragiale nu face din asta o lecție de educație. Pune doar alături două glasuri: mama vorbește fără oprire, musafirul tace sau admiră.
Pe musafir însă Caragiale nu-l cruță. Ia din dulceață, dă comanda, aprinde țigareta, admiră. Un maior are nevoie de cineva care să-l privească.
Pixul meu
Geanta n-a pățit mare lucru. Mai mult mă rușinează pixul. Nu mi l-a cerut nimeni. L-am dat ca să nu fiu singurul din cameră care nu râde.
Seara n-a stricat-o un copil de cinci ani. Am stat acolo trei ore și am spus numai ce se aștepta de la un musafir.
Ce aplaud eu în casa altora, ca să nu spun ce gândesc?
Epimelea este o aplicație construită în jurul școlii existențiale. Conversația continuă de la o întâlnire la alta, iar arhiva este criptată pe dispozitiv și aparține celui care a scris-o.
Aplicația: psiholog AI pentru o terapie de durată
Pagina aceasta vorbește despre o școală de psihoterapie. Nu este un sfat medical și nici un serviciu de urgență. Dacă sunteți în pericol chiar acum, sunați la 112 sau găsiți o linie de sprijin din țara dumneavoastră pe findahelpline.com.