Bibliotecă

De ce ne bucurăm de ceea ce abia urmează să se întâmple

Interviul a decurs bine și, în drum spre casă, ai mutat deja mental biroul în noul sediu. Cineva care îți place a dat un răspuns cald la un mesaj, iar seara ai deja în minte cum va arăta vacanța de vară. Apoi apare un „din păcate” sau o tăcere lungă. Nu s-a pierdut nimic din ceea ce exista deja. Totuși, suferința este aceeași ca în cazul unei pierderi reale.

Omul care nu credea

Nuvela „Două loturi” de I. L. Caragiale începe cu un funcționar mărunt, domnul Lefter Popescu, care cumpără două bilete cu bani împrumutați. El nu-și face iluzii:

Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist: — Ți-ai găsit! eu și noroc!

— I. L. Caragiale, „Două loturi”, în Opere, vol. 1, Nuvele și schițe

Multă vreme nu se întâmplă nimic. Într-o seară, un prieten bate grăbit la geam, ținând în mână listele oficiale:

— La amândouă am câștigat loturile mari! ale mari de tot!

— I. L. Caragiale, „Două loturi”, în Opere, vol. 1, Nuvele și schițe

Din acel moment, Lefter nu mai este omul care râdea de noroc. Câștigul i se pare deja al lui. Singura problemă e că biletele nu mai pot fi găsite, iar el nu mai caută două hârtii. Caută ceva ce consideră că i-a fost furat.

Ce apără bucuria

Poate că aici este miezul. Cât timp nu credea, Lefter nu avea nimic de pierdut. O singură frază l-a schimbat: acum are o avere, iar averea aceea necesită pază. Își cere concediu, nu mai doarme, privește casa ca pe un loc din care i s-a sustras ceva. Când biletele apar în sfârșit, nu așteaptă nicio verificare și își dă demisia de la minister.

Bucuria anticipată se comportă ca o proprietate. Te face atent, bănuitor, grăbit. Ceea ce încă nu s-a întâmplat începe să ceară apărare, la fel ca orice lucru pe care îl deții. Cu cât îl aperi mai mult, cu atât pare mai real.

Vice-versa

La bancă, funcționarul citește rar numerele. Lefter avea pe un bilet exact numărul câștigător de la cealaltă loterie, și invers. Răspunsul lui vine într-un singur strigăt:

— Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate!

— I. L. Caragiale, „Două loturi”, în Opere, vol. 1, Nuvele și schițe

Socotit la rece, nimic nu s-a schimbat. Biletele au fost mereu pierzătoare, iar Lefter era la fel de sărac ca în ziua cumpărării lor. A pierdut doar ce construise pe ele: liniștea câtorva zile, un loc de muncă, felul în care se uita la cei din jur. Pierderea provine din bucuria luată cu împrumut, la fel ca banii investiți în bilete.

Ce am trecut deja pe numele meu

Speranța nu este o greșeală, iar bucuria anticipată face parte din viață. Altceva îl doboară pe Lefter: momentul în care „poate” devine „al meu”. De atunci, fiecare veste este citită ca o amenințare la ceva deja deținut. În terapie, la această clipă se poate ajunge încet. Când anume am început să socotesc că lucrul îmi aparține? Ce am clădit pe el? Și ce ar însemna, pentru mine, să nu fie?

Ce consider deja al meu, deși încă nu s-a întâmplat?

Epimelea este o aplicație construită în jurul școlii existențiale. Conversația continuă de la o întâlnire la alta, iar arhiva este criptată pe dispozitiv și aparține celui care a scris-o.

Aplicația: psiholog AI pentru o terapie de durată

Pagina aceasta vorbește despre o școală de psihoterapie. Nu este un sfat medical și nici un serviciu de urgență. Dacă sunteți în pericol chiar acum, sunați la 112 sau găsiți o linie de sprijin din țara dumneavoastră pe findahelpline.com.